Ma gandeam acum cateva zile la una din primele seri de la mare. Bine, probabil ca am fost influentata sa gandesc asa, cel putin intr-o oarecare masura, dar ce pot sa zic, a fost o experienta unica. Dupa ce si-a dat pe gat portia, fiecare si-a vazut de treaba; majoritatea au intrat in apa, o alta parte s-au dus undeva mai incolo pe plaja. Eu am ramas unde erau trantite toate lucrurile noastre. M-am asezat pe un prosop sau Dumnezeu stie ce era, mi-am pus mainile sub cap si m-am facut comoda. Recunosc ca de mult imi doream sa fac chestia asta: sa zac pur si simplu, undeva pe nisip, sa nu ma gandesc la nimic, sa ma detasez complet de ce e in jurul meu. Dupa cateva minute de meditatie, am deschis ochii si atunci m-a izbit: cerul negru, luna, stelele. Oriunde ma uitam, vedeam punctuletele astea mici si stralucitoare. Primul impuls a fost sa incep sa conturez imagini din ele, ceea ce am si facut; de la floricele si raci am ajuns la centauri si sirene, dar asta conteaza mai putin. Dupa asta, alt impuls copilaresc: sa incep sa le numar. Bine, sigur. Ca si cum as fi reusit vreodata, m-am dat batuta la 100 si putin pentru ca incepeam sa ametesc.
Dupa am inceput sa ma gandesc. Stelele par atat de mici privite de aici de jos. Sunt doar niste puncte albe si stralucitoare, cum am spus si mai sus. Primul lucru care-ti trece prin minte cand te gandesti la lupta asta de care pe care e ca evident, tu esti mai mare ca ele, ca daca stai asa, intins pe plaja, universul este al tau. Dar de fapt cine esti tu? Cine esti tu sa gandesti asa, sa te uiti sfidator in sus si sa razi in coltul gurii?
Comparativ cu punctisoarele astea albe noi suntem un mare nimic. Comparativ cu universul in sine, noi suntem nimic. Fiecare om are momentul lui de glorie in viata, cand crede ca are lumea la picioare. Si totusi, realizeaza cineva cat de mare e „lumea”? Mai ganditi-va.
In rest nu prea am ce sa zic. Ori e inspiratia de vina, ori pur si simplu ce simti cand te uiti in sus intr-o noapte de vara, pe malul marii, nu poate fi redat in cuvinte. Apropo, cum s-a terminat reveria mea? Simplu, am fost chemata in apa si m-am dus. Si acolo am trait alte sentimente, mult prea intense ca sa aduc aminte de ele tot aici si tot acum.
Si asa s-a terminat cea mai fericita saptamana din viata mea. Am ramas cu atatea amintiri frumoase si toate astea multumita voua si mai ales tie, pe care te iubesc cu toata fiinta mea. Am ras, am plans, le-am facut pe toate. Si ce e cel mai important e ca le-am facut impreuna; s-au legat prietenii care sper eu, vor dura toata viata. Suna asa foarte artistic si for long time, dar toti simtim asta, nu? Ce poate fi mai frumos decat sa stau in bratele tale pe plaja, sa nu imi pese de nimic din jurul meu? Ce poate fi mai frumos decat sa ma simt bine cu voi, sa bem, sa radem, sa ne simtim cei mai importanti oameni, decat astea 7 zile petrecute pe plaja, la soare.
Nu scriu mai mult pentru ca nu exista cuvinte. Vreau doar sa va multumesc. Vreau doar sa iti multumesc tie pentru ca existi si pentru ca ma faci sa traiesc, sa fiu atat de fericita. In rest, what happens in Greece, stays in Greece; and in our hearts.
Presupun ca faza cu „Lupul isi schimba parul, dar naravul ba.” e cat se poate de adevarata in cele mai multe cazuri din viata de zi cu zi. Ca vorba aia, nu degeaba au aparut proverbele si zicatorile, au si ele menirea lor. La ce ma refer cand zic asta? Pai mie mi se pare destul de relevant, avand in vedere ca ma intorc pe blog sa scriu dupa o pauza de 3 luni sau cam asa ceva. Sincer, eram curioasa cat o sa ma mai pot tine departe de locsorul asta unde mi-am scris ofurile intr-un fel sau altul de atatea ori. De ce m-am hotarat sa reincep sa scriu cate ceva? Nici eu nu stiu, pentru ca recunosc cu aceeasi rusine ca nu am mai multa inspiratie decat ieri sau alataieri sau acum cateva luni. Deci, sa reformulam intrebarea: de ce m-am intors la blogging abia acum, cand puteam foarte bine sa nu renunt si sa mai completez cate o leapsa de amorul artei, din cand in cand? Iarasi, nu stiu. Asa a fost sa fie, e cel mai plauzibil raspuns. Nesatisfacator, dar cel mai simplu si la obiect.
Ar trebui sa am o explicatie, si poate ca o am, dar suna atat de dur, mai ales pentru mine, care eram asa entuziasmata de fiecare data cand scriam ceva: nu am avut chef sa scriu; mi-a fost lene, mi-am zis ca la ce bun sa scriu, mai ales ca multi inteleg pe dos ce scriu si lucrurile se intorc impotriva mea. Si e o munca destul de grea sa incerci sa explici unori oameni cu idei proprii si fixe propriile idei care intra foarte usor in contradictie cu ale lor. Dar in orice lucru exista un risc, fie el cat de mic pe care trebuie sa ni-l asumam. Altfel am sta pur si simplu fara sa facem nimic si viata ar trece pe langa noi fara sa realizam macar cum trece timpul si cum noi o frecam la rece fara sa realizam nimic. Si asa ajungem peste 1, 4, 10 ani la concluzia ca am trait degeaba, lucru foarte trist din perspectiva mea.
Ce pot sa mai zic… Nu vreau sa scriu despre ceva anume astazi. E un inceput bun sau prost? Nu stiu, dar asa simt. Probabil voi scrie mai pe seara ceva mai interesant, sau cand m-o pocni inspiratia. Hmm, si daca nu scriu nimic nou astazi, nici nu o sa o fac pana martea viitoare pentru ca plec in Grecia. Ironia sortii, nu? Ma hotarasc sa ma reapuc de scris cu o zi inainte sa plec undeva pentru cateva zile bune. Dar lasa, asa o sa ma intorc cu multe chestiute de scris, care zic eu ca o sa merite sa fie citite.
Dar hai, pana la un post nou, numai bine.
„Sarbatoarea Sfanta a Invierii Domnului sa reverse asupra voastra sanatate, belsug si bucurii, iar Lumina din Noaptea Sfanta sa va ridice sufletele spre noi trepte spirituale si sa va insoteasca pasii pe drumul vietii.”
Da, sunt prea lenesa ca sa compun eu o urare. Nu-mi ramane decat sa va urez la randul meu un Paste cat mai fericit alaturi de cei dragi, sanatate, bucurii, etc. Hristos a inviat!
Se crede puternica, se crede dura si fara sentimente. Afirma in stanga si in dreapta ca nu ii pasa. La suprafata pare egoista, absorbita de propria persoana si ingamfata. Face lucrurile pe dos, doar de dragul de a nu le face cum trebuie. E impulsiva, si face numai ce-o taie capul. E incapatanata si nu se poate abtine. Si iarasi, se crede puternica, are impresia ca ea nu greseste cu nimic. Ba mai mult, se crede neinteleasa, e convinsa ca ea nu greseste cu nimic. Striga ca nu da doi bani pe voi si ca renunta, ca ii pasa prea mult de ea ca sa va dea atentie. Trece pe langa tine, e cu nasul pe sus, nu meriti nici macar o privirea din partea ei. Isi da importanta, lumea trebuie sa se invarta in jurul ei.
Dar vrei sa stii adevarul?
E slaba, si se teme. Se framanta in fiecare seara, isi face griji, e pierduta si singura. Vrea sa se schimbe, vrea sa fie altfel. Isi doreste iubire, afectiune, prietenie. E la fel de incapatanata, dar de data asta refuza sa renunte la ce iubeste. Inca e egoista, dar sufera atat de tare. Are remuscari, o doare, o apasa. Si mai mult, are o inima care bate frenetic pentru el, pentru ei, pentru viata, pentru tot. De fapt, nu ar fi in stare sa omoare nici o gaza, desi privirea sfidatoare de la suprafata, acea privire falsa, spune poate altceva. Sta singura si ii e frica sa infrunte realitatea, pentru ca ar ceda. S-ar rupe si ultima ata de care se agata. Se sperie si mai tare pentru ca apar persoane care o fac pe adevarata ea sa iasa al suprafata. Se sperie pentru ca in fata acelor persoane devine brusc neajutorata, devine ea, goala. Slaba, se crede fara mandrie si usor manipulabila.
Si asta este.
In fiecare zi imi aluneca printre buze, de cele mai multe ori chiar involuntar pentru ca a devenit un reflex, fraze ca „m-am saturat de viata asta” sau „Doamne, ce plictiseala, macar de-ar trece mai repede timpul”. Ma gandesc ca plansetele mele disperate au devenit enervante; daca eu incep sa ma simt usor frustrata, as putea spune ca sunt sigura ca au devenit enervante. Pentru „boala” asta, eu cunosc un singur cuvant scurt, concis si straight to the point: RUTINA.
Ce este rutina? Definitia din DEX (ce exprimari pompoase) …
Totalitatea obișnuințelor sau a prejudecăților considerate ca fiind un obstacol în calea noului, a creației sau a progresului.
… este destul de ambigua, nu? Poate nu asta este cel mai potrivit cuvant, dar parca ce spun ei acolo nu se prea impleteste cu actiunile si sentimentele ce implica rutina in viata de zi cu zi a omului de rand. Mie uneia parca nu imi vine sa ii zic asa.
Dar eu spun sa punem problema altfel. De fapt doresc sa imi expun parerea proprie in privinta rutinei mai intai, si abia apoi sa analizez in paralel viziunea mea si viziunile altora. Dar fara pic de modestie, as putea consimti ca 80% dintre cei care citesc postul asta imi vor da dreptate.
De ce sa ne imaginam rutina ca un lucru neaparat negativ? Nu trebuie? Pai nu, si de ce? Pentru ca de cele mai multe ori insasi rutina este cea care ne scapa de griji de care ne-am putea debarasa cu usurinta si de care nu avem nevoie. Recunosc ca ma plang mult si cei care stau in jurul meu pot confirma asta, dar chiar daca fac asta, ma complac in situatia in care ma aflu. Si o fac pentru ca e bine. Uitati un exemplu concret: am o zi foarte stresanta in care depun mult efort, psihic, fizic, nu conteaza atat de mult; seara pe la un 8-9 ajung acasa. Credeti voi ca atunci, dupa o zi chinuitoare (in care aveti impresia ca insusi faptul ca pamantul se invarte e o conspiratie la adresa voastra) v-ar strica putina rutina? Eu cand ma gandesc ca dupa o zi stresanta ma asteapta acasa o farfurie calda cu mancare sau o cana calda de ceai, un laptop si o carte buna (lucruri pe care le fac de fiecare data, de unde rezulta si rutina), ma binedispun involuntar si automat. Daca nu ar fi rutina ce s-ar intampla? Probabil acasa m-ar astepta o super petrecere surpriza, iar eu as sfarsi prin a ceda nervos. Deci nu …
Un alt punct destul de delicat, si dezbatut peste tot, la televizor, in reviste, in cafenele, doesn’t matter este rutina in cuplu. Eu nu zic nici ca-i buna, nici ca-i rea, pentru ca din punctul meu de vedere, chiar este undeva intre. Oricarei relatii ii trebuie o sclipire din cand in cand, dar dupa ce se stabilesc termenii si conditiile coexistentei a doi parteneri, dupa ce acestia s-au cunoscut si stiu la ce sa se astepte, parca uneori e frumos sa se lase deoparte micile scantei si sa se puna accentul pe lucrurile de care fie ca recunoasteti, fie ca nu, nu va plictisiti niciodata. Sa ajungi acasa si te ghemuiesti pe o canapea cu prietenul in fiecare seara, sau oricum, 5/7, nu mi se pare un lucru rau sau o rutina rea. E relaxanta si binevenita. Si asa, daca nu avem parte de „iesiri din rutina” la tot pasul, atunci cand sunt, procentul cu care savuram clipele alea nebunesti creste considerabil.
Nu stiu de ce scriu asta. De fapt stiu, dar ce am scris nu transpune deloc situatia in care ma aflu. Poate doar problema, pe care eu mai sus am catalogat-o ca fiind orice altceva, dar nu o problema. Amuzant, nu? Da, am tendinta de a ma contrazice in orice spun, dar nu sunt singura si asta e bine.
Acum, ca sa ma contrazic pana la capat, nu spun ca rutina este un lucru grozav, pentru ca nu este. Dar in doze mici, este benefica, ca orice lucru rau.
Deci? Astept pareri.
Si totul a inceput intr-o zi de calda de toamna, si totul s-a sfarsit intr-o zi rece de iarna.
Te-am iubit, te iubesc, te voi iubi in continuare.
Pana realizezi, pana atunci.
Eu voi fi aci.
Cam cat de aiurea suna asta, „La multi ani!” si „Sarbatori fericite!”, amandoua dupa ce evenimentele respective au trecut? Aiurea, stiu. Nu pot decat sa imi cer scuze ca nu mi-am facut timp 5 minute sa scriu urarile de rigoare la momentul respectiv, dar niciodata nu e prea tarziu, nu?
Sper din tot sufletul ca ati avut parte de niste sarbatori calde si frumoase, alaturi de cei dragi voua, ca v-ati simtit bine si ca a fost … frumos. Pentru ca la mine Craciunul parca nu a fost Craciun anul asta. Desigur, am fost alaturi de persoanele pe care le iubesc cel mai mult, am cantat colinde si le-am ascultat, am impodobit bradul si am primit/dat cadouri, dar totusi, parca nu a fost Craciun.
Si va spun toot acum la multi ani si toate cele bune!
Sper din nou ca de revelion ati avut a good time, pentru ca eu am avut. Mhhh, si cred ca tot acum as putea sa imi cer scuze persoanelor pe care le-am innebunit cu „vai, va fi un revelion naspaaa”. Nu a fost asa si iti multumesc in special tie. Te iubesc! Si va iubesc si pe voi, prieteni sau nu.
JoanneSmith's Blog 