E dimineata. Ceasul din coltul bucatariei arata fix 9:47. Dar tipic, ca o proasta obisnuinta, secundele trec. In curand va fi 9:48; si tot asa. In directie opusa, pe peretele vestic, se intinde fereastra: lunga, rece; bariera dintre realitatea crunta de dincolo si atmosfera ireala din ‘nauntru. Intre fereastra si ceas, care inca bate cu frenezie, e o masa; simpla, din lemn, rece si ea, ca tot restul. Mai e si un scaun, sau doua, sau trei.

In fata, ceaiul de tei, clasic desigur, e numai bun de baut. Acum ar fi momentul, dar nu. Se multumeste doar atingand cana, frecandu-si usor pielea aspra a mainilor de ea. Un tremur neplacut ii strabate corpul. Ii e frig; dar nu ii pasa. Nu simte, nu vede, nu aude. In loc de ochii plini de viata de altadata, are un gol … doua, de fapt. Ultima urma de viata din ei e inconjurata de frica, slabiciune, durere. Priveste intr-un punct fix, detasandu-se de toate lucrurile care o inconjoara. Clipeste si ramane locului, si mai nemiscata ca pana atunci. Pare moarta; dar nu e amuzant? Chiar este. Sub stratul de piele, carne, oase, si asa mai departe, nu este nimic. Doar un gol imens.

Asa inerta cum e, mintea ii zboara la ce a fost, la lucruri atat de recente, la lucruri ce par atat, dar atat de ireale dupa numai o secunda.

“Se regaseste in dormitor. Cateva raze de soare au reusit sa patrunda in camera, iar acum ii gadila pielea. Zambeste si se intoarce pe o parte, intinzandu-se cat e ea de mare in patul cu cersafuri mototolite, transpirate, folosite. Dar asta nu o deranjeaza; ar fi imposibil, patul ala este al lor. Acolo e adunata toata fericirea, nebunia, extazul. Isi intinde mana si da de perna lui. Se ghemuieste in ea, inspirand. Ii simte parfumul. E barbatesc, ascutit; ii gadila fiecare simt. Zambeste iar si adoarme din nou, linistita. Stie ca va fi acolo cand se va trezi. Stie ca o vor lua de la capat, stie ca se vor pierde din nou si din nou in lumea lor.”

Clipeste inca o data si se regaseste. Asa cum a fost intotdeauna. Singura, la o masa, impreuna cu ceaiul ei. Macar el nu o va lasa niciodata. Se misca; ofteaza, si ridica ceasca. Soarbe putin, ii ramane in gat; se ineaca, isi revine si mai ia o gura. Isi regaseste pozitia si cade iar intr-o somnolenta.

El nu mai e. A iesit acum doua dimineti pe usa, si nu a mai venit.

Simplu si la obiect, pentru ca nu am atat de multa inspiratie la ora 9 dimineata. Si trebuie sa recunosc ca m-am inspirat (vorbesc despre ideea postului) dintr-o carte pe care am primit-o frumusel la revista The One; ii zice “lovebuzz.ro”, e scrisa de Iulia Verdesz si e scrisa in stilul “Chic” sau “Cocktail”. Un cliseu din punctul meu de vedere, dar faptul ca am citit cele 180 de pagini ale ei in aproximativ 4 ore puse cap la cap, inseamna ca a reusit sa imi starneasca interesul (spun asta pentru ca de exemplu din “Ion” am citit 80 d epagini in aproape o luna).
Oricum, astazi nu despre carte in sine vreau sa vorbesc. Daca vreti sa o cititi, se gaseste la chioscurile de ziare, impreuna cu revista si costa 9,90 lei cu totul.

Acum sa reveniim la compromis.
Imi permit sa vorbesc in numele persoanelor incapatanate sau orgolioase, eu fiind un caz destul de elocvent ale celor doua categorii, si spun ca a face fie si numai un singur compromis, daramite mai multe, este un lucru dificil. De ce? Pentru ca noua, incapatanatilor, orgoliosilor, slefcentered-ilor si asa mai de parte, ne este foarte, foarte greu sa renuntam la ceva sau al o parte din ceva de dragul altei persoane. Si in mod evident, faptul ca un compromis presupune participarea a doua persoane, deci prin urmare exista si cel implicat cu noi in acest joc murdar, in manipularea asta mascata, nu ne intereseaza absolut deloc, totul rezumandu-se la propria noastra placere. Ce conteaza ca si celalalt renunta la o parte din ce e al lui pentru mofturile noastre? Pai tocmai, nu conteaza si noi, fiinte nerecunoscatoare ce suntem, nu dam doi bani.
As putea sa scriu asa, impotriva naturii mele si a ceea ce sunt zile intregi, fara sa ma plictisesc. Dar la ce bun? Personalitatea mea nu se schimba cu una, cu doua sau ca sa citez din invatati, lupul isi schimba pielea, da’ naravul ba.

Ne lovim peste intelegeri, aliante, compromisuri la tot pasul. Nici macar nu trebuie sa ne ridicam de pe scaun ca sa ne izbim de vreo situatie asemanatoare. Pana si intre bebelusul de la etajul 2 si dadaca lui sau intre catelul vagabond de vis a vis si batrana de la parter exista compromisuri. “Daca nu mai plangi, iti cumpar o jucarie” , “Daca nu mai latri, iti dau un os”. Daca, daca, daca si iar daca.
Nu spun eu ca a face un compromis este un lucru rau, dar mi se pare o manipulare musamalizata, in care si manipulatorul are ceva de pierdut. De fapt, nu cred ca doar mie mi se pare, ci inclin sa cred din ce in ce mai mult ca exact asta este. Fie ca ne place sau nu, compromisul ocupa un loc important in viata fiecaruia. De cum ne nastem si pana murim, facem compromisuri aproape in fiecare zi, chiar daca nu ne dam seama. Repet, nu spun ca este un lucru rau, iar daca as spune ca este si ca ar trebui sa ne concentram asupra propriilor persoane o voi da in extrema cealalta, dar din fericire pentur propriul ego, nu simt nicio dorinta de a face chestia asta. Nu este neaparat un lucru rau, dar cred ca moderatia ar trebui sa isi spuna cuvantul once more, si in cazul asta, ca si in toate celelalte. Nu trebuie sa ne plasam noi pe un piedestal si sa nu ne mai miscam fundul de acolo in vecii vecilor, considerandu-ne cele mai importante fiinte alive, dar nici sa traim din compromisuri nu trebuie. Echilibru, probabil asta e solutia.
Cu cat suntem mai echilibrati in ceea ce facem, cu atat de mai bine. Si imi vine sa rad, pentru ca tocmai eu vorbesc, o persoana nu din cale’afara de echilibrata. Dar fie si asa, accept realitatile.

Ieri de exemplu am avut o pornire de a scrie ceva; bine, nu orice, as fi vrut sa scriu despre sentimentele mele si despre cum ma simt, cum m-am simtit si despre cum sper ca ma voi simti in viitorul apropiat. Dar a fost o simpla pornire si nimic mai mult. Cand am deschis pagina de wordpress, pentru prima oara in ultima vreme, m-am razgandit brusc. Mi-a pierit inspiratia, la fel de repede cum mi-a venit. Si asta nu mi s-a intamplat doar acum, ba din contra, e un fenomen destul de des intalnit in ceea ce ma priveste.

Nu am mai scris de aproape o luna pe blog, daca nu ma insel chiar de mai multa vreme. Nu stiu ce credeti, nu stiu daca mi-ati simtit lipsa; dar stiu ca am fost destul de … intoarsa cu susul in jos. Nu am avut timp de scris, nu am avut inspiratie pentru scris. Riscand sa par o persoana predominant depresiva si inchisa in mine, in postul asta ma voi plange (mai mult sau mai putin) despre ce s-a intamplat in ultima vreme, asiurandu-ma ca pastrez o oarecare distanta intre adevaratele mele ganduri si ochii vostri.

Treburile nu stau tocmai roz si problema cea mai grava este ca ma complac asa cum sunt. Stau si nu fac nimic, sau cel putin nimic constructiv. Nu reusesc sa ma realizez pe niciun plan: profesional, sentimental, personal. Parca toate imi ies exact invers fata de cum vreau eu sa iasa. Nu stiu cand lucrurile vor reveni la normal si poate cine stie, nu vor mai reveni niciodata. Ma intreb uneori cum o sa fie daca nu voi mai fi cum eram inainte; sigur ca raspunsul mi-l pot da singura, daca stau sa analizez putin situatia. Dar nu imi place raspunsul pe care singura il formulez; nu imi place si il evit cat pot de mult. Cred ca de fapt ar trebui sa ma reinventez inca o data, lucru pe care il fac de fiecare data cand ceva ajunge la un sfarsit (ceva din viata mea).

Dar ei bine, viata fiind frumoasa sau nu, au fost cateva persoane, putine intr-adevar, care au fost langa mine si care nu m-au lasat sa cad complet. Macar pentru cateva secunda, minute, ore mi-au ridicat moralul si m-au facut cum au stiut ele mai bine sa ma simt bine. Si da, vreau sa le multumesc iar ca sunt acolo langa mine si ca le pot suna si la 3 dimineata sa ma plang si sa le povestesc ce am patit.

Promit ca incepad de maine ma reapuc serios de scris. Cam atat.

Nu mai tine smecheria …
O sa iau o pauza, probabil lunga. :) Se intampla prea multe, iar de posturi depresive nu am chef.
Simt ca timpul trece pe langa mine, iar eu nu fac nimic. Trec printr-o faza “sunt inutila” din toate punctele de vedere. Ne auzim mai tarziu.

In sfarsit, drumul meu de la liceu spre casa nu a mai fost obositor, lung si enervant. In sfarsit, m-am simtit altfel, tot drumul. A fost foarte placut si m-a binedispus pe tot restul zilei.

Stateam pe un scaun si ascultam muzica, poate-poate o trece timpul mai repede. Cred ca eram in fata la Lazar, abia trecusem de Cismigiu. Dupa inca 5 minute de asteptat la un semafor, dupa inca o melodie si jumatate, dupa inca doua-trei oftaturi, autobuzul a ajuns iar in statie si a deschis usile. Am strans din dinti, stiind deja ca de fiecare data cand se deschis usile, un val rece intra inauntru si bate exact spre mine (pozitia mea fiind deloc strategica, am stat exact in usa). Dupa cum spuneam, am strans din dinti si am asteptat sa se inchida usile odata.

Si s-au inchis. Si odata cu ele, un miros placut si foarte revigorant mi-a ajuns la nas, gadilandu-mi fiecare simt, la propriu (imi venea sa stranut). Am ignorat sunetele din urechi, lasand melodiiel sa cante in continuare, fara insa a le mai acorda vreun pic de atentie. Mi-am concentrat-o pe ceea ce ma luase prin surprindere. In fata mea statea o fata … nu pot spune ca era chiar ok, ducea mai mult cu o pitipoanca in mizerie, cu geanta atarnata in mana erecta. Dar trecand peste asta, am asteptat linistita inca o statie. Si a venit, si s-a intamplat din nou. Mirosul mi-a ajuns din nou la nas.

Mirosea a … primavara. Zambile, iarba verde, roua, soare. Miroasea atat de … bine. Nu am gasit/mirosit inca niciun parfum care sa ma faca sa traiesc atat de viu momentul respectiv; nu am gasit niciun parfum atat de real. Era perfect in tot sensul cuvantului.
Aroma si mireasma respectiva mi-au gadilat in continuare narile, pana aproape de casa cand respectiva a coborat. De cand a intrat ea in autobuz nu am mai simtit nici frig, nici plictiseala. Cand masina se oprea, trageam aer adanc in piept, simtindu-l pe tot. Era ca un … drog? Poate.

Nu exagerez cu nimic din ce am spus mai sus. Sentimentele au fost iritant de vii. Iarba, primavara, florile … erau acolo, la doi pasi de mine.
Rareori ai ocazia sa mirosi ceva atat de perfect, ceva artificial atat de natural. Si ma bucur ca mi s-a intamplat. Imi venea sa o trag de mana si sa o intreb “Auzi, zi-mi te rog ce parfum e, ma omoara!”. Ma indoiesc ca voi gasi vreodata parfumul asta; eu inca sper ca macar sa gasesc unul asemanator, la fel de puternic si vibrant. Pana acum, eu nu am facut-o, si am mirosit multe lucruri.

Oricum, totul a trecut repede, mult prea repede. Dar parfumul mi-a ramas in nari, in cap, in fiecare parte din mine. Si am zambit in continuare, cel putin in ziua respectiva.

-Stii ce, ma?
-Nu? Ar trebui?
-Da, ma. Iti dai seama ca noi nu ne mai traim vietile?…

Cam asa stau lucrurile ce-i drept. Ma insel? Nu cred, si chiar trebuie sa aveti ceva tupeu sau sa fiti foarte inconstienti ca sa ma contraziceti. Dar o sa o faceti, cel putin in gandurile voastre bine ascunse. Cum nici eu nu recunosc niciodata, nimeni nu o sa o faca. Suntem lasi, dar asta este …

Vorbesc despre dependenta de calculator/internet&co. M-am trezit zilele astea, in timp ce imi faceam cont pe Facebook (care apropo, e foarte, foarte misto; killme!), sau mai bine spus, am avut un fel de revelatie: ce facem noi de fapt la calculator? Uploadam 50 de poze, completam aceleasi campuri cu date personale (“ce muzica asculti?”, “ce carti ai citit?”, “interese?”, etc.), iar cand totul este gata, ne postam in fata calculatorului si asteptam … si asteptam. Si dam 40 de refresh-uri pe minut, doar, doar, o-m fi primit vreun comment nou. Nu este asa?

Hi5, Facebook, Myspace, si asa mai departe, toate duc in acelasi loc. O sa ma faceti ipocrita. Si aveti de ce, recunosc, si eu pierd monute in sir studiindu-mi sutele de profiluri. Este adevarat ca pe siteurile astea gasim foarte multe chestii misto, teste, citate, jocuri, lucruri noi despre personalitati, etc etc.

Dar hai sa incercam sa nu mai abuzam. Sa stam doar 10 minute pe zi, sa citim mailurile, commenturile si tot, si sa inchidem, sa spunem STOP. Haideti sa facem ceva constructiv cu timpul nostru, da? Mai bine luam o carte si citim, mai bine luam o foaie si incepem sa desenam, mai bine ieism afara si ne distram.

Nu e mai placut sa cunosti oameni in realitate si sa ii cunoastem afara, nu pe internet? Este cu totul diferit, si senzatiile sunt incomparabile. Pe internet nimeni nu da doi bani pe tine. Nici nu are de ce sa o faca, pentru ca nu te cunoaste. O viata avem, si pe asta o pierdem.  Lumea virtuala e mare, si nu e atat de simpla si inofensiva pe cat pare. Daca nu ti se intampla tie personal, nu inseamna ca cineva nu o pateste undeva.

Eu zic sa facem asa: sa reducem timpul pe care il petrecem la calculator cu cel putin 50%, si in timpul asta sa facem lucruri pe care nu le-am facut niciodata, sa ne apucam de lucruri care ni se par ciudate, sa incercam senzatii noi. Si dupa ce facem asta timp de o luna, doua, s aprivim inapoi si sa realizam cate am pierdut de fapt.

Am descoperit si eu (cam tarziu, stiu), partea cu “ce tasteaza lumea inainte sa ajunga pe blogul asta”. Voi scrie cele mai frecvente cuvinte, cele mai interesante, etc. A, si chestia asta am vazut-o prima oara la Dana (gasiti in blogroll), deci tin sa mentionez ca nu e ideea mea, sau altceva, dar pur si simplu ma amuza.:)

twilight book ; twilight the book ; vreau sa vad filmul twilight ; the book twilight ; twilight ii ; filmul tot filmul twilight ; replica twilight you are my personal bra… ;
Nu ma pot abtine. Probabil voi ridica o statuie filmului/cartilor, datorita lor, blogul meu a adunat peste 100/150 de vizitatori si vizualizari. Multumesc celui care le-a creat; not. Si daca tot doriti sa le vedeti/cititi, va garantez ca nu voi posta aici pe blog nicio carte intreaga si niciun film intreg, nu va mai deranjati.

hi5uri de fete ;
Mai, ca sa vezi. Stii, cred ca Hi5ul era ceva mai potrivit, nu-s eu pestele.

jojocopilacareticoloreazaviata ;
Ati cautat ceva scriindu-mi idul la “search”? Interesant, si ce-ati gasit?

emotii de boboci la sava  ;
Au fost asa mari, curiosule. Dar zau ca nu ti-ar strica ceva romana.

fete dragute cu ochelari  ;
Multumesc, nu trebuia.

m-am saturat de viata asta ;
Imi pare rau pentru tine, sincer.

… ipocriti.
Ma rezum la atat. `Mi-e rusine de nerusinarea voastra, sincer. Simtiti-va cam toti.;)

Pentru ca simt nevoia sa ma descarc psihic, probabil voi fi partial incoerenta, dar asta conteaza prea putin; conteaza sa ma inteleg eu si sa imi las gadurile sa zboare libere putin. Nu dau niciun nume, chiar as putea spune ca nimeni nu ar trebui sa se simta … sau poate ar trebui, si inca cum.

Ipocrizie. Falsitate. Cuvinte pline de ura, sau sa nu fim atat de duri … pline de indiferenta mai bine spus. Si de ce? Asta nu stiu sa o spun, dar ma gandesc ca poate plictiseala e unul dintre motivele ce stau la baza discordiei. Pot sa arunc cuvinte grele si pot sa demonstrez ca EU am dreptate, dar nu merita sa o fac. Nu am de ce sa imi mai bat capul, sincer. Nervii mei sunt mult mai importanti decat asta, si o spun fara pic de narcisisim.
Incepand de azi nu imi mai pasa. Nu imi mai pasa de voi, atat de dragi prieteni. Imi e rusine de nerusinarea voastra. Ce teatru s-a jucat, si ce buni au fost actorii; atat de buni, le-ar putea da clasa si celor mai “grei” dintre ei.
Am ras, am plans, spuneam ca nimic nu va sta intre noi. Spuneam ca vom cuceri lumea intr-o zi, spuneam ca vom atinge cerul impreuna. Nu contest nimic din ce s-a spus. Poate atunci, poate acum multa vreme, sentimentele investite in relatiile respetive erau cat se poate de pure. Dar s-au schimbat, ceva le-a ros. Si le-a ros bine, au ajuns indiferenta. Si tu prietene, sa stii ca asta doare mai tare ca orice.
Dar nu, eu ma ridic. Ma ridic si va spun ca de azi nu imi mai pasa. Va spun ca de astazi nu mai misc un deget pentru voi. Va spun ca rezolvam ce a fost de rezolvat si ne-am incheiat socotelile, pentru totdeauna. E greu, dar nu avem de ales, sa recunoastem.
Toti suntem actori pe scena vietii, dar unii pur si simplu nu isi intra in acel rol. Si asta doare. Vorbesc de durere, desi am spus ca nu ma mai intereseaza. Da, vorbesc, imi permit. Pentru ca in mine inca plang pentru ce a fost. Nu, nu plang pentru tine, nefericitule, plang pentru ce a fost. M-ai pierdut, si pentru ce? Pentru nimic. Pentru vorbe-n vant. Treptat, nimeni nu iti mai este aproape. Dar lasa, intr-o zi vei realiza singur ce ai facut.

Va intorc spatele, si ma duc printre ei, printre cei care merita. Va spun inca o data, voua, celor care inca imi sunteti alaturi si care ma iubiti neconditionat, daca mai sunteti, ca va iubesc in cel mai sincer si pur mod cu putinta.

AKM si partenerii va invita la festivalul CYBERMENTAL 4, care se va desfasura in perioada 30 sept – 2 oct 2009 in Bucuresti, in doua din cele mai consacrate locatii: miercuri 30 septembrie in clubul SUBURBIA si 1-2 octombrie in clubul SILVER CHURCH.

CYBERMENTAL a aparut ca o necesitate in 2005 iar in prezent a ajuns cel mai important festival al culturii si muzicii electro/industrial din Europa de Est. Electro/industrial este un gen muzical relativ nou in Romania, aparut in anii ’90, in jurul caruia s-a dezvoltat o intreaga cultura – web, grafica, arte vizuale, fotografie, filme, accesorii, new media. CYBERMENTAL a creat cadrul de exprimare si expunere al acestora si a fost o evolutie fireasca a comunitatii formate de newsletter-ul zilnic, devenit cult printre cunoscatori (akm.another@gmail.com).

In urma mediatizarii editiei de anul trecut, festivalul a atras atentia unor case de discuri si a unor trupe din strainatate care si-au manifestat dorinta de a participa. Dovada sunt parteneriatele cu ANT ZEN si AD Noiseam – doua dintre cele mai importante label-uri de profil din Europa – precum si invitatii speciali ai editiei din acest an, ceea ce face editia internationala. Anul acesta, organizatorii va propun o serie incredibila de concerte si live-performances, dar si manifestari culturale de profil din constiinta urbana a zilelor noastre, in cadrul unui eveniment-platforma: CYBERMENTAL 4. Pe scurt, vor fi 3 zile de muzica, DJ, expozitii de arta grafica si fotografie, de tatuaje, instalatii, visuals, pictura, campaniarda si altele, iar recitalurile live sunt reprezentative pentru scena muzicala de profil, oaspetii de seama din acest an fiind din Germania, Elvetia si Romania: KIEW, ROGER ROTOR, SOMAN, 13TH MONKEY SI CYCLER. Lor li se adauga multi altii. Programul complet al evenimentului, precum si alte detalii, este afisat pe blogul exclusiv al festivalului: www.cybermental.blogspot.ro

nu e scris de mine articolul.